Ramas bun, Gîscane!

Dobrin nu se va repeta. Un alt Dobrin nu va mai fi. Asta, pentru că Nicolaie Dobrin şi labele lui mari de Gîscan extraterestru au depăşit fotbalul şi l-au împins în poezie. Practic, Dobrin n-a jucat fotbal. Graţie unui dar dumnezeiesc, el a visat fotbalul şi l-a inventat, l-a îmbogăţit şi l-a dus pînă în pragul miracolului.

Cine l-a văzut jucînd fotbal pe Nicolae Dobrin a fost, cu sigururaţă, sedus de puterea dezlănţuită a binelui şi a frumuseţii. Dobrin n-a jucat, propriu-zis, fotbal, jocul acela încordat, atletic şi iute care ne scoate din minţi. Dobrin a surclasat acest joc şi s-a aşezat într-o zonă intangibilă: dincolo de chin, scor, faulturi şi efort.

A fost atît de deasupra încît nu e şi nu va fi niciodată clar dacă Dobrin a jucat, cu adevărat, fotbal. Căci tot ce a făcut Dobrin în prezenţa unei mingi şi a unui maidan era act de magie pură, fotbal după fotbal, adevărul supranatural de la capătul jocului. Nimeni, în afara lui Nicolae Dobrin, n-a reuşit să demonstreze că fotbalul e complet indiferent celui ce reuşeşte să-l schimbe cu glezna, aşa cum pictura şi muzica sînt materialul inert de la picioarele geniului.

Nicolae Dobrin e greu de înţeles. Deşi a cîştigat meciuri dintr-o zvîcnitură scurtă şi ironică a pasei, a trecut prin fotbal cu planuri mult diferite de minut şi scor. A fost gratuit, cu o măreţie taciturnă. A decis, fără să întrebe, că fotbalul e o artă şi nu un conflict. Astăzi, avem impresia că nu e aşa. Greşim. Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor şi cel mai necunoscut fotbalist planetar al lumii, nu s-a temut de erorile noastre viitoare.

Acum, că s-a transferat în Ceruri ca să întărească echipa îngerilor sau ca s-o antreneze, ar fi cel mai potrivit prilej ca din toate mingile de fotbal să curgă o lacrimă. S-a retras în zori Prinţul din Trivale şi ne-am trezit mai săraci. Am pierdut un idol şi, poate chiar mai important, am pierdut un om.